Voinicul

Cică un măgar, odată,

Fu-‘ncărcat de un cioban,
Cu de toate.
Asta e,
De vreo două ori pe an,
Cum dau zorii, plini de sârg,
Se duceau cu de-ale oii,
Împreună,
Pân’ la târg.

Însă-acum se arătă
Şi un purice-ordinar,
Ce sări de pe cioban
Pe bătrânul lui
Măgar.

Rămânând ascuns o vreme
Sub bagajul uriaş,

Într-o cută, undeva,
Puricele, prin oraş,
Căscă ochii, mulţumit,
Sub umbrarul unei piei,
Peste care aşezaţi
Fură...
Şi doi băieţei.

Şi ce mai trăgea măgarul,
De să cadă în drum, lat,
Chiar când se-ntorceau cu toţii,
Fără grabă,
Către sat.
Căci era căldură mare,
Ce-l ardea...
Tot pe spinare.

Seara,
Pe când descărcară,
Puricele-şi ia avânt...

Să încremenească-n clipa
Revenirii
Pe pământ !

“Care va să zică, el,
Cât era de mititel,
Duse ăst bagaj, pe tot?

Păi, atunci,
Acest netot
Ce se lasă din picioare,
Cu genunchii îndoiţi
Şi urechile pleoştite,
Ce vrea?

Să-l compătimiţi?”

“Moale-i ca o mămăligă”,

Zise, doar în gândul său,
Puricele...voinicuţ,
Apoi,
Ca un titirez,
“Stai că ţi-l înviorez!”

Da’-l pişcă aşa de bine,
Că, la-ntâia smucitură,
Scoase-un răget 'Dobitocul',
Luând una peste gură

Şi, pe spate,
Alte şapte:

“Na, ca să te înveţi minte,
Să-mi mai verşi oala
Cu lapte!”