Luptătorii

Amândoi, cocoşi.

Frumoooşi !

Ce s-ar mai îmbrăţişa !

Căci, de când aşa vru soarta,
Să-i despartă numai poarta,
Tot îi râcâie ceva.

Doi penaţi înfuriaţi –

Nici de-ar fi să fie fraţi
N-ar avea de împărţit
Câte-au ei.

Unul, smolit,
Cu sclipiri verzi-albăstrui,

Altul alb,
De parc-a nins
Doar pe aripile lui.

Şi să-i vezi, cu creste roşii,
Cum fac zilnic
Pe cocoşii!

Na, că azi au prins momentul:
Albul scormonea de zor
Pe tăpşan, înconjurat
De găini, când dumnealor
Prinseră-a se da-ntr-o parte,
Speriate ca de moarte.

Fără însă a fugi…
Păi, altfel, cum ar privi?

Şi ce mai încăierare !

La întâia scăpărare
De mânie –
Piept în piept.

Unul, mai ceva ca altul,
De viteaz şi de-nţelept !

Apoi s-au luat în gheare,
Strălucind, pe drept cuvânt,
Până-ajunseră-amândoi,
Numai sânge,
La pământ.

Clocotind, se năpustiră
Iar - e cel din urmă salt.

Vai de pliscurile-nfipte
Unu-n carnea
Celuilalt!

Au...căzut.

Dar nu e bai.

Fiecare de-un alai
De găini omagiat,

O privire-şi mai aruncă.

Ce înseamnă:

Pe-altădat’ !